💙 fetița care din copilărie se vedea scriitoare. „Numai scriitoare. Ba, chiar una de succes” ;
💛 autoarea multor articole și volume editate, care acum ne bucură cu interesante fragmente din următoarea sa scriere „Sărut în trei” – poem interzis;
❤ scriitoarea care recomandă: „iubitorilor de carte, le spun, pot să le spun asta, să continue să citească. Orice. Tot ce le place ori le incită simţurile. Pe sistemul orice sac îşi are peticul, da, şi orice carte îşi are cititorii ei. În felul ăsta, cei care citesc sunt mai bogaţi. Şi mai buni. Şi mai informaţi.”, astăzi ne bucură cu câteva rânduri frumoase despre mamă, țără, grai.

Îmi scrie într-o seară Naty. Uite, zice, vreau să demarez un proiect nou: îmi iubesc mama, îmi iubesc ţara, îmi iubesc graiul. Te rog, vreau un punct de vedere şi de la tine. Hai, nu zice nu!

Şi n-am zis. Întâi pentru că, tema propusă mi s-a părut minunată. Mama, ţara, limba română, ce să fie mai frumos? Sunt trei lucruri de căpătâi, despre care, ca orice om, aş vorbi, fără oprire, până trece, de tot, de nici urmă nu mai e din el, virusul viţii. Apoi, pentru că, n-am absolut deloc de gând să-i pun beţe-n roate fetei ăsteia numai suflet şi sânge românesc, de pe partea cealaltă a Prutului, de la Chişinău, care face – ea, de capul ei, de sufletul ei, de trăirile ei – eforturi uriaşe ca să promoveze scriitorii români. ROMÂNI, am zis! De pe ambele maluri ale apei noastre de poveste. Căci, din păcate, unii au scris istoria asta, a noastră, a poporului român, alambicat, aiurea, la mica înţelegere, după cum le-au fost interesele. Şi noi am rămas să fim români şi pe aici, şi pe acolo, pe la Naty, pe la Chişinău… Dar, desigur, despre astfel de răni deschise nu vorbim acum.

Îmi iubesc mama
Mama mea…
Pe mama am iubit-o infinit. O iubesc la fel de mult, dacă nu, cumva, mult mai mult. Căci, de patru ani, mama şi-a schimbat domiciliul şi adresa. A lăsat casa şi curtea ei, a lăsat copiii şi nepoţii, a lăsat lumea toată, şi-a plecat, aşa, fără geantă, fără act de identitate, fără bagaj, fără provizii, la cer. El, cerul, şi-a deschis, din prima, porţile, şi-a primit-o la el. Eu am avut noroc. Pentru că mama mea a fost cea mai bună din lume. Ştiu, toţi copiii – sau, cei mai mulţi – spun aşa. Dar, nu mint, mama mea chiar a fost cea mai blândă, şi cea mai minunată, şi cea mai desăvârşită mamă. Primele poveşti, în casa noastră de la ţară, mama mi le-a spus. Buchiile, înainte de cinci ani, mama m-a învăţat. Şi tot mama şi-a bătut capul cu mine să învăţ Tatăl nostru. Ori să merg pe bicicletă. Mama venea la şedinţele cu părinţii de la şcoală. Mama mă muştruluia bine, da’ bine de tot, dacă, cine mai ştie, afla de vreun pocinog făcut. Mama stătea noapte după noapte trează, când eram bolnavă. Mama mă controla la teme şi mama îmi confisca toate cărţile de beletristică pe care le găsea ascunse pe sub manuale. Mama mă ciufulea, când făceam prostii. De părul lung, strâns codiţe, mă trăgea din casă până în obor, ca să-mi dau seama c-am greşit şi să nu mai fac altă dată. Mama aduna flori din grădină şi-mi împletea coroniţe, pentru premiile de la şcoală. Mama îmi făcea toate poftele. Nu numai mie, tuturor din casă. Mama îl convingea pe tata să mă lase în tabere şi excursii. Mama mi-a deschis într-o zi o ladă veche de zestre, care fusese a bunicii paterne, ca să-mi arate înfloriturile de pe iile de acolo şi să-mi spună semnificaţia lor. Mama mi-a plătit amenda primită de la RATB, când am dat la facultate, să nu mai ştie tata, care era mai aspru. Mama îmi cosea la maşină toate fistichiriile care-mi veneau prin cap. Când era depăşită, mă ducea la prietena ei din copilărie, tanti Olimpia, care prelua… legătura şi finaliza operaţiunea fistichie. Mama nu dormea şi nu mânca, până nu ştia că, din cine ştie ce pricini, sunt, în sfârşit, bine. Mama m-a învăţat să fac pâine caldă, pe vatră şi să ştiu rostul mesei cu toată familia. Mama mi-a arătat morţii noştri din cimitir şi mi-a spus să nu uit niciodată să-i respect. Mama îmi întrerupea curentul electric, la 4 dimineaţa, ca să mă culc, ca oamenii, şi să nu mai stau să pierd bunătate de somn, cu cititul. Mama mi-a spus cu tărie că nimic nu pică din cer, nici măcar para aia proverbială, şi trebuie, deci, să muncesc pentru fiecare capăt de aţă. Mama, cel mai mult prin puterea exemplului, m-a învăţat să fiu corectă şi demnă, să nu fac nefăcute, ca să pot să trec mereu pe stradă cu capul sus şi spatele drept. Mama mi-a inoculat faptul că pe drum nu se merge fără să salut oamenii cu care mă întâlnesc. Aşa că, şi la Bucureşti, când eram pe la şcoli, io mă mai pomeneam dând bună ziua. Mama mi-a cumpărat primii pantofi cu toc care mă înnebuniseră, efectiv, de-i visam şi noaptea. (Negri, cu baretă, cu botul aproape pătrat, cu toc de ăla ca platforma. Acum, şi dacă mi-ar da careva un milion de euro, nu m-aş mai încălţa cu aşa ceva. Doar dacă s-ar întoarce mama, i-aş pune în picioare). Şi tot ea m-a deposedat de ei, când am încasat un 7 la fizică. I-a ţinut ascunşi, până le-a trecut moda şi pe mine m-a apucat nebunia de alţii. Mama oferea oamenilor zâmbete, vorbe bune, bunătăţi de care prepara şi m-a învăţat să fac la fel. Mereu avea pentru oricine-i călca pragul câte ceva. Poştăriţa care-i aducea pensia primea, întotdeauna, o ciocolată, nişte napolitane, vreun pachet de biscuiţi. Mama nu ştia să urască pe nimeni. Eu, de ce să zic, nu sunt atât de bună, ca ea. Mama scotea untul din mine, când era vorba de învăţat. Mama mi-a crescut fetele şi mama mi le aştepta în vacanţe, ca un cireş copt, cu toate bunătăţile din lume. De la mama am învăţat când să vorbesc şi când să ascult. Mama mă prindea noaptea, când săream pe geam, să mă întâlnesc cu fetele şi cu băieţii din gaşca noastră, ca să ne ducem, cum ziceam noi, pe şosea. Mama ştia, fără să-i spun o vorbă, că rămâneam fără bani, fără mâncare, fără niciunele, când m-am măritat, şi-l trimitea pe tata cu de toate. Mama m-a învăţat să fac zacuscă şi, nu ştiu, prăjitură chinezească. Mama mi-a spus că e mai bine să râd de viaţă, decât să-mi plâng de milă, ca o ratată. La mama mă duceam când eram gravidă, ca să-mi facă şi să-mi dea cozonac şi castraveţi acri şi câte şi mai câte. Mama făcea, da, cele mai bune prăjituri şi cele mai bune mâncăruri. Desigur, de mine s-a lipit cât s-a lipit, nu mai mult decât prevede legea. Că, nici acum, deşi excelez pe la nu ştiu ce fineţuri, nu fac mămăligă bună. Mama ţipa la mine, când mă vedea cu teancul de caiete studenţeşti umplute cu poveşti şi romane: ia, mai dă-le încolo, că doar nu te-oi face scriitoare! Mama mi-a stat alături, când am decis să plec de la farmacie, în presă şi, implicit, literatură. Mama mi-a spus, când toată familia şi, mai ales, bărbaţii, tata şi soţul, luase foc: du-te şi scrie! Du-te şi urmează-ţi visul! Du-te şi fii cea mai bună! Habar n-am cât am fost, cât sunt, de bună. Sper, doar, că n-am făcut-o de ruşine. Şi, de acolo, dintre stele, citeşte şi ea ce scriu eu pe aici. Mama a fost maximum prezentă în viaţa mea. A nu se înţelege că tata nu. Doar că el lucra la oraş şi era multă vreme plecat de acasă. Eh… De toate mi-a spus mama şi de toate m-a învăţat. Un singur lucru nu mi-a spus: cum să ştim noi, când ea a plecat, să mergem mai departe. De aceea, golul pe care l-a lăsat, m-a şi ne-a secătuit. Nici toate mările lumii nu pot să umple golul ăla. Şi, tot aşa, un lucru nu m-a învăţat mama: cum să fac eu colivă şi pomeni, singură, după ce ea a plecat la ceruri. Vezi, Naty? M-am întins cu vorba. De aia te întrebam, ca la ziar, care e numărul de caractere la care să mă opresc. Am scris mult, da. Şi, de fapt, nici nu ştiu dacă am spus măcar un pic din tot ce e mama pentru mine, din tot ce-a făcut ea şi din tot ce m-a învăţat. Regret enorm că nu am lăsat, de câte ori mi-a venit, tot, toată viaţa mea şi toate obligaţiile, şi nu m-am dus să stau mai mult cu ea. Numai noi două, ca să ne săturăm de vorbă. Şi că, din păcate, nu i-am spus în fiecare zi cât de mult o iubesc.

Îmi iubesc țara…
Maică patrie Eu nu clamez, nu ştiu, la zile importante, că-mi iubesc ţara. Nu-mi pun nu ştiu ce poză la profilul de pe fb, nu alătur tricolorul nu ştiu cărei rame, nu mă bat cu cărămida în piept că sunt cetăţeanul cel mai patriot… Pentru că astea mi se par artificiale şi puerile. Dar, plâng nebuneşte când se intonează imnul naţional. Şi mă dor toate durerile ţării ăsteia. Şi prin vene îmi curg toate bucuriile – atâtea câte mai sunt – ei. De la unul dintre ziarele unde am lucrat, mi s-a oferit, pentru doi ani, o bursă în Israel. N-am putut să plec. Rădăcinile mele sunt adânc înfipte în pământurile astea. Aşa cum sunt ele. Sunt una cu oamenii de aici. Buni, răi, oameni mari, pigmei… N-am altă patrie. N-am vrut şi n-am putut. Am plecat de mai multe ori în vacanţă, dincolo de graniţele României. Era frumos, era mirific, era de vis, făceam lucruri care-mi plăceau. Dar, inexplicabil, din nimic, mă prindeau doruri nebune de acasă, de ţară, de viaţa mea de aici. Când treceam graniţa, aerul devenea, brusc, mai curat, mai respirabil, mai pentru căile mele respiratorii. Buruienile de pe drum mi se păreau mai frumoase ca florile de la alţii. Şi drumurile noastre, proaste, cu gropi, cu hârtoape, vai de mama lor, aşa cum sunt ele, de icneşte biata maşină când dă dintr-o adâncitură în mai multe, mi se păreau mai acceptabile ca în ţările mai civilizate. Parcă şi duşmanilor le duceam dorul. Vorbesc la trecut, pentru că, acum, cu virusul mămiţicii lui de virus, mai uşor cu plecările dincolo de fruntariile ţării.

Îmi iubesc graiul…
Limba română, graiul meu Să ştii, Naty, că sunt, declarat, un bun soldat al limbii române. Sunt pe metereze şi când pare că nu sunt. Când e vorba despre limba română, sunt, da, pretenţioasă, chiar exigentă. Mă enervează cei care o vorbesc şi, mai ales, o scriu, greşit. Mă refer la cei care declară sus şi tare că sunt scriitori, poeţi, condeieri, ziarişti şi scriu, Doamne iartă-mă, cu fundul. Fac greşeli flagrante. Care te iau, pur şi simplu, de ochi, dacă ai, măcar, un minimum simţ al gramaticii şi limbii române. Mă apucă toţi zambalucii şi când văd că scriu fără diacritice. Ard ca para focului, când văd cât de tare şi cât de mult o mutilează pe biata limbă română. Şi tare mi se par ridicoli ăia care, după ce au stat niţel prin străinătăţuri, au uitat, vezi, Doamne, să vorbească în graiul lor şi folosesc în vorbirea curentă cuvinte împrumutate din ţările unde lucrează ori s-au stabilit. Era, mai demult – mai e şi acum – un fotbalist, Răducioiu. Cu şutul dădea bine în minge, dar, biata limbă română era total schilodită când vorbea pe la vreun interviu. O uitase, mama ei de limbă română! Să scriu nişte versuri, mi-ai spus şi recomandat… Păi, nu am cum. Că, dacă la proză, îmi vin cuvintele în valuri şi-ţi fac un roman de la o propoziţie, la poezie nu că nu excelez, dar chiar nu mă pricep. Ce să fac, ţi-am spus că sunt fată de la ţară, nu sunt atât de talentată ca alţii care scriu şi romane, şi poezii, şi eseuri, şi teatru şi cronici, şi recenzii şi orice. Nu-mi iese stihuitul. Deloc. Şi, să mă apuc să zic de alea cu la mare, la soare, fetiţele sunt goale – vorbesc despre versuri nu de doi lei, ci cât o ceapă degerată, valoric vorbind – nu merci. Naty, pe bune, am simţul penibilului. Când s-a împărţit, am fost şi eu acolo cu vadra. Am umplut-o. A mai dat şi pe din afară. Deci, nu pot să mă fac de bâlciotecă. Aşa că, o să-ţi spun nişte versuri de-ale lui Ienăchiţă Văcărescu. Îl aleg pe el, pentru că, atunci când am scris romanul Trăind clipa, ca să înjghebez o poveste, nişte personaje, o acţiune, am făcut o amplă incursiune şi în lumea poeţilor Văcăreşti. Şi Testamentul literar al lui Ienăchiţă m-a emoţionat, m-a electrizat, mi-a rămas în suflet:
„Urmaşilor mei Văcăreşti,
Las vouă moştenire:
Creşterea limbei româneşti
Şi-a patriei cinstire”.

Îți mulțumesc mult, stimată doamnă Nina pentru timpul dedicat acestor scrieri și pentru plăcerea de a le putea citi noi.

Și eu îți mulţumesc foarte mult, Naty! Că te-ai gândit şi la mine cu proiectul tău. Că m-ai lăsat să deşir verzi şi uscate. Că îţi faci timp să vorbeşti, iată, despre mamă, despre ţară, despre grai.

Alte curiozități despre scriitoarea Nina Marcu puteți descoperi făcând clic pe numele dumneaei scris în artcicol sau pe oricare poză plasată aici.

În articol sunt prezentate poze din arhiva personală a scriitoarei (cu acordul acesteia).