„Ana” – ⋞recenzie⋟

„Ana”
Em Sava

roman (313 pag)
editura SIONO, 2020

„Viața asta scurtă e chiar de pomană dacă nu ai parte de cine ți-e drag.”

„Ana” – un roman deosebit despre multe sau chiar despre toate, cu un loc deosebit rezervat dragostei, suferinței și acelei persoane ce le poate trăi pe toate în tăcere – femeii.

Femeia.

Câte citate, câte poezii, câte cuvinte frumoase le sunt dedicate ființelor cu chip gingaș, cu voce dulce de privighetoare, cu trup grațios și zvelt de felină și cu suflet puternic.

,,Femeia este începutul tuturor începuturilor.” (Grigore Vieru)

„Femeia este inima familiei.” (Maica Tereză)

Dar cel mai mult îmi place cum a spus Grigore Vieru: „Femeia este al cincilea anotimp, în care natura se odihneşte, amintindu-şi toate florile primăverii, toate privighetorile verii, toţi strugurii toamnei şi toate ninsorile iernii.”

Da, despre EA, mai corect despre ELE – femeile: Ana și Maria – aflăm din această deosebită poveste.

„Paginile se deschid. Cad șapte ori șapte lacăte și secretele ies la iveală cum răsar viorelele de primăvară.”

Pe cât de sincer am râs cu lacrimi la începutul lecturii, datorită unui copil dulce și cochet, pe atât de mult, în curând, a început să-mi lăcrimeze sufletul de durere, nedreptate și amar. Ce a urmat?

O scriitură dureroasă despre vremea când femeia era obligată să pornească „pe un drum fără întoarcere, un drum care se îngustează și se întunecă mai tare decât cel al pădurii.”, iar „viața ei bună se terminase. De acum era nevastă. Un suflet și un trup batjocorit, într-un pat străin, lângă un necunoscut cu care trebuia să își împartă viața.”, într-un loc numit dulce „casă”, dar care în realitate era un infern – un ghem de nervi și scandaluri, unde „balamuc era de dimineața până la asfințit.”

Despre vremurile grele după care la om „își revenea trupul, dar mintea-i era îmbătrânită și ruptă-n două”, deoarece „omul moare la fel de ușor ca puiul de găină. Român sau ungur, nu contează. Viața-i scurtă. Oho! Prea scurtă. Și-atât de grea.”

Dar și despre puterea de a spune „NU!” și despre acea dragoste ce „vine” la un moment și pentru care o femeie ar putea muri.

Și cel mai interesant este faptul că totul se petrece în acea „obișnuită” viață în care „oamenii-s ca lupii când simt miros de sânge, când unul calcă strâmb, când se-mpiedică și cade… Se bucură, că uită o vreme de amarul lor și se strâng în haită. Dau cu piatra și scuipă. Se hrănesc cu poftă din necazul ce nu-i al lor și mestecă povești pe care le înfloresc și le duc cu bucurie strâmbă de la unii la alții. Cel ce păcătuiește e înfierat, dat la o parte. Ei își fac cruce, însă drăcuie cu patimă și aruncă vorbe șerpește. Se duc la biserică, dar după sfânta slujbă mai stau un ceas în drum să-l toace mărunt pe cel care-ndrăznește să fie fericit, să calce legile lor înguste, rânduiala turmei. Să te fereasccă Dumnezeu de gura satului, de gura neamului tău!”

Dar oare noi în ce lume trăim? Oare acum e altfel? Cum sunt oamenii acum?

„Oamenii sunt oameni, indiferent în ce limbă le dezleagă Dumnezeu vorba. Vin pe lume dintr-o mamă și mor când le vine vremea, iubesc și râd și plâng. și vorba bună îi alină.”

„Oamenii sunt buni și răi.., iar viața e un cântar cu două balanțe.”

O scriitură în care este loc și pentru viața grea și plină de durere, care este însoțită de lacrimi din belșug, dar e loc și de glume și cuvinte dulci, unde sub cerul înstelat ne bucurăm de momente romantice și auzim cum se cântă cuvintele de dragoste .

Totul este exact precum a promis autoarea:

„O poveste cu gust de prune coapte, gust de soare și de istorie. Între filele acestea e pur și simplu viață.”

„Ana” este cartea generațiilor. A generațiilor de femei din familia Emei. O poveste ce cuprinde toate timpurile posibile, începând cu un trecut mai îndepărtat, înaintând ușor în prezent și pășind atent într-un viitor frumos și plin de speranțe.

„Ana” este scrierea echivalentă unui carusel de emoții și trăiri.

O poveste ce te impune să o trăiești, căci altfel nu o simți.
O istorie cu multe istorii.
O scriitură deosebită, care te face să-ți aduci aminte de bunici, de relația deosebită plină de duioșie, blândețe, dragoste și afecțiune între nepoți și buni, precum și despre trăirile și poveștile lor spuse într-o limbă mai specială – bătrânească.

O poveste despre tradiții și rânduieli, soartă „aranjată” de părinți (pentru că ei știu mai bine) și dragoste înăbușită, viață din obligație și răbdarea „învățăturilor” soacrei,.. Și toate astea pe un grai românesc bătătorit de vreme și specificul regiunii.
O carte care te marchează numaidecât prin povestea sa cu povețe și îndrumări, decizii și supărări, credință în propriile forțe și în bunătatea lui Dumnezeu.

Cât de frumos poate fi scrisă o carte?
Cât de frumos pot fi redate acțiunile?
Cât de frumos pot fi trăite sentimentele?
Cât de frumos poate fi arătată natura?
Cât de dureros poate fi descrisă despărțirea?
Cât de dureros poate fi trăită pierderea?..

Iar acum adunați-le pe poate și mai adăugați la toate și graiul transilvănean și vedeți ce s-a primit!

Nu vă mai spun nimic, doar vă doresc lectură plăcută!

Cartea „Ana” o puteți găsi făcând click mai jos pe poza cu volumul dorit (povestea este aceeași) sau selectând ediția dorită.

În articol, cu permisiunea autoarei, sunt prezentate și poze din arhiva sa personală.