„Minunatele oase” – ⋞recenzie⋟

„Minunatele oase”
Alice Sebold

ficțiune (384 pag)
Polirom, 2003

„Nu există situaţie la care să te adaptezi mai repede ca starea de război.”

Totul începe cu un sfârșit – o moarte groaznică devine un început de istorie.

Trăia odată o familie ca multe altele. Erau cinci la număr și toți diferiți. Aceștia uneori se înțelegeau, iar alteori se certau, adesea comunicau, dar se mai și ascundeau fiecare în odaia sa pentru a rămâne față-n față cu gândurile sale. Această familie, însă, avea și careva frumoase tradiții „interne”. Pentru ei week-end-urile erau considerate timp dedicat familiei, iar ziua de joi era „timpul lui mami şi al lui tati” pe care surorile îl botezaseră „după-amiaza fetelor cuminţi”.

Nimic nou, nimic deosebit, până când într-o zi s-a întâmplat ceva. Ceva groaznic și de nedescris despre care ne va relata protagonista, de undeva mai de sus, de unde se vede mai bine, dar nu se mai poate de făcut nimic. Aceasta fiind sechestrată „într-o lume perfectă”.

„Mă numesc Sussie Salmon, pe 6 decembrie 1973, când am fost ucisă, aveam 14 ani.”

Cauza? Un viol… Un viol succedat cu o omucidere. O crimă groaznică care „avea o poartă de culoarea sîngelui, în spatele căreia se afla ceva ce nimeni nu-şi putea imagina.”

O narațiune plină de suspans și durere, cu unele amintiri despre timpurile frumoase, dar mult despre lovitură puternică pe care au avut-o de suferi toți membrii familiei Salmon în urma dispariției/morții fetei Sussie. Această familie nu a rezistat stresul primit și în curând a urmat destrămarea ei.

Ce s-a ales din acea familie? Ce a urmat? Ce a reușit să o „bucure” puțin pe Sussie (dacă se poate așa de spus) și ce a văzut ea fiind acolo sus?

„Ceva atît de divin, ceva ce nimeni din rai n-ar fi putut născoci: grija unui copil faţă de un adult.”

„Acestea erau minunatele oase care s-au cimentat în absenţa mea: legăturile – uneori fragile, alteori realizate cu costuri enorme, dar adesea magnifice – care s-au închegat după dispariţia mea. Şi am început să văd lucrurile într-un mod care-mi permitea să pot păstra această lume fără să fiu prezentă în ea. Evenimentele prilejuite de moartea mea nu erau decît oasele dintr-un trup ce avea să se întregească într-un anume moment, imprevizibil, din viitor. Preţul pentru faptul că reuşisem în cele din urmă să văd acest trup miraculos era viaţa mea.”

O poveste bine scrisă dar una foarte tristă. O istorie despre privarea dreptului de a visa și a-și realiza dorințele, despre multele regrete și unica dorință de a reveni „cu picioarele” pe Pământ

„Să fiu iar vie pe acest Pămînt. Nu să privesc din înalt, ci să fiu – cel mai minunat lucru – lîngă.”

Având la dispoziție doar o singură opțiune – cea de a-și accepta soarta, dar și o imensă dorință de a pedepsi vinovatul ̶c̶r̶i̶m̶e̶i̶ crimelor, căci mai sunt prezente în poveste și alte persoane ce au fost nevoite să părăsească Pământul fără a-și putea trăi prezentul și viitorul alături de cei dragi din cauza aceluiași individ.

„Suferinţa noastră curgea de la una la alta ca apa dintr-un pahar într-altul. De fiecare dată cînd îmi spuneam povestea pierdeam cîte puţin, cîte un strop de durere. In ziua aceea am ştiut că doresc să spun povestea familiei mele. Fiindcă ororile de pe Pămînt sînt reale şi se petrec în fiecare zi. Ele sînt ca florile sau ca soarele: nu pot fi ţinute în frîu.”

O poveste despre timpul pierdut din vina… timpului.

Și așa cum un sfârșit a fost un început, la fel și ultima proporție din scriere a devenit cea de-ntâi:

„Vă doresc tuturor o viaţă lungă şi fericită.”

În articol sunt poze preluate de pe net.