„Mintea satului cea de pe urmă” – ⋞recenzie⋟

„Mintea satului cea de pe urmă”
Olga Căpățînă

Editura ARC, 2019

Olga Căpățînă este femeia care are o istorie de viață uimitoare.

S-a născut autoarea pe malul Nistrului, în satul Lencăuți din raionul Ocnița. Casa în care și-a petrecut copilăria se află în mijlocul pădurii, care astăzi pare de-a dreptul desprinsă din poveşti.

Din 2004 și până în prezent Olga Căpățînă locuiește în Franța unde activează ca jurnalist de investigație. Este membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova și membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România. Olga Căpățână a fost decorată cu medalia de aur a Academiei Internaționale Franceze.

Această femeie atât de fragilă la chip și cu un suflet atât de sensibil a participat la două războaie: la Războiul din Afganistan și la cel pentru apărarea integrității teritoriale și a independenței Republicii Moldova (războiul de pe Nistru). Revenind de la acestea Olga Căpățînă a început să scrie versuri, romane, cărți pentru copii, dar și „Memoriile celor căzuți în Afganistan” şi „Memoriile celor căzuţi în războiul de pe Nistru”, care au fost traduse în limbile rusă și franceză – aceste lucrări fiind de o profundă încărcătură emoțională (din spusele editorilor și a criticilor literari), având ca laitmotive omul, războiul, destinul și dragostea.

„Mintea satului cea de pe urmă” este unul dintre cele 17 volume scrise și semnate de scriitoarea Olga Căpățînă, care și-a bucurat cititorii apărând la editura ARC în 2019.

Și acum despre ea, despre povestea noastră care se desfășoară într-un sătuc mai deosebit, sau mai obișnuit (pe asta o veți decide voi), dar sigur e vorba despre comorile ascunse acolo:

Pe-un picior de plai,
Pe-o gură de rai…”

„Satul nostru Merejeni, i-a pus câte o poreclă la tot omul: tânăr, bătrân, copil, sărac ori bogat. Așa îi era mai comod să-i memorizeze, să-i ridice în slăvi sau să-i dea de pământ. Satul poate. Își permite multe satul nostru. Cineva îi este drag, pe altcineva îl urăște; pe unul îl îmbrățișează afectuos, pe celălat îl ține la distanță. Satul judecă, satul vorbește, satul ajută, satul distruge. Satul nu iartă. Pe nimeni.”

Și despre ce este cartea vă veți întreba?

Despre multe. Despre Om. Viața omului. Satul. Gura satului. Și multe multe întrebări cu și fără răspuns.

Ce e omul? Ce e viața? Cum este ea? Cum trebuie să fie? Cu cine trebuie să fie? Când trebuie să fie? Trebuie să fie? De ce trebuie să fie?
Poate că nu toți oamenii și-au pus aceste întrebări despre sine, dar despre alții NUMAIDECÂT, prin intermediul neistovitei „guri a satului”.

Și acum pe rând:

Omul este  ființă superioară, socială, care se caracterizează prin gândire, inteligență și limbaj articulat – ne spune dicționarul. Doar că marele specific al omului, din păcate, este prezentat prin faptul de a nu fi mereu bun, de a nu lăsa doar amprente frumoase în soarta altora, de a discuta și a comenta vrute și nevrute, adevărate și mai inventate, multe și… de toate.

Viața omului este alcătuită din toate realitățile și iluziile ei, cu toate promisiunile și inacțiunile sale, cu tot binele și tot răul promis și realizat, cu oameni buni și mai pociți la suflet prezenți în ea.

Satul este locul unde fiecare dimineață „se apropie ca o promisiune de iubire a aproapelui, de instalare a normalității” (Aliona Grati) și unde mereu apare câte un „dar”.

Gura satului„Când oamenii nu au ce face, ei scormonesc o vorbă și își petrec vremea cu ea. Să te ferească Dumnezeu să nu cazi pe gura satului.” (Ioan Slavici)

„Mintea satului cea de pe urmă” este o carte despre vieți și destine, părinți și odraslele lor, copilărie și ghidușii nepermise, adolescență și prima dragoste ascunsă, profesori iubitori și „Elena Ivanovna”, cu abandonări și regăsiri, pace și război, dragoste și ură, muncă și acel „păhăruț” servit nu la locul și momentul potrivit.

Este o istorie a satului – a acelei fântâni nesecate cu valori și tradiții păstrate cu sfințenie și transmise din generașie în generație, dar și a familiei sale mari, adică a tuturor oamenilor ce au locuit, sau pur și simplu au trecut pe acolo dar și-au lăsat amprenta pentru acea mereu vie gură a satului, care, din păcate, mai des este rea decât bună.

Este o poveste despre iernile calde și verile friguroase, despre primăverile bogate și toamnele înfloritoare.

Este o scriitură în care subtil și foarte atent sunt redate toate acțiune și vorbele fiecărui personaj.

Este o istorie cu acel „poate” în care „niciun „poate” nu ar trebui să cântărească mai mult decât omenia”.

„Mintea satului cea de pe urmă” nu este o carte cu citate pe care să le pui în ramă și să le tot citești, este o carte despre realitate: viață, existență, trai.

Este o istorie cu „A fost odată…” și „Așa nu va mai fi.”

Este o trăire redată prin trăiri, emoții, empatie și…

Pe tot parcursul descoperirii poveștii ascunse între filele acestui volum m-am simțit ca pe ospețe… în sat, la bunica, unde fiecare om ce intra pe portiță sau îi pășea pragul casei, pentru un simplu salut sau pentru o „vorbă interesantă”, o făce în acest grai specific unui sat, cu acele „porecle” atribuite absolut fiecărui om, ce i-a trecut hotarele făcându-l automat să devină un „membru” al acestei comunități.

„Mintea satului cea de pe urmă” este povestea unui trecut, în care el…

„Trecutul nu poate fi corectat, chiar și trecutul cel mai apropiat nu poate fi resetat.”

Despre acest roman:

Olga Căpățână: „Toate romanele mele sunt niște cărți neinventate, deci totul ce am întâlnit în viață, și dacă cineva trece cu vederea o poveste spusă de cineva, eu le adaug în desagă și la un moment dat le scot din această desagă. De aici apar eroii cărților mele, din această desagă de povești, de amintiri, întâmplări din viața mea sau din viața celor care îmi povestesc niște lucruri”.

Aliona Grati: „Olga Căpăţină nu urmăreşte să scotocească în personajele sale animalicul, impulsurile fiziologice, ci caută modalitatea de a-i înţelege şi de a-i mântui creştineşte. … Cartea este o avertizare asupra unui pericol realmente iminent şi, în acelaşi timp, expresia speranţei de vindecare cu propriile resurse interioare a unei umanităţi cancerizate de istoria câtorva decenii de comunism.”

Cobzac Victor, cu ocazia lansării romanului „Mintea satului cea de pe urmă”, a vorbit în versuri ~Mintea satului, … cea de pe urmă,/Cuvinte nu am și-mi scot pălăria,/Colb, drum de țară, găinile scurmă,/Anume aici, s-a născut, veșnicia!/Anume aici, … printre case din lut,Pereți văruiți, de mâini grijulii, /Sunt ale Mamei, … la timpul trecut,/Calde și astăzi, … pentru copii./Un Soare rotund, ca o Pâine de casă,/Ce dulce-amintirea mai doare,/Mirosul de glie… se-așterne pe masă,/Ca un gând, obosit să mai zboare./Maci roșii ca para, … pelin și cucută,/Legate sub coardă, aroma îmbie,/Bilet la căruță, … cai-putere, … o sută, /Cu întoarcere-acasă: și ție, și mie./Păpădii… pe de-o parte și alta de drum,/Ne-nsoțește, ca-n vis, ciocârlia,/Din hogeacuri mai curge o țâră de fum, /Fir de dor, … și nă-fra-ma, și ia./Sunt la modă: catrința, căciula și naiul,/Lăutarii și vinul din beci, o plăcere,/De nepoți plină curtea, ei vin cu alaiul,/Când lipsesc, sunt necaz și durere./Cimitirul e viu, Dumnezeu… peste tot,/Sub icoane, … cu sfinții, … la masă,/Val de lacrimi, … le șterg… nu mai pot,/Nu rezist, dorul mă-ntoarce… acasă./03.06.2019

Editura ARC:„Romanul „Mintea satului cea de pe urmă” (ARC, 2019) de Olga Căpățână a avut parte de o lansare mai mult decât frumoasă. Lumea care a venit la Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu” ne-a confirmat faptul că o carte este un univers construit din pagini și cititori! Aceasta face ca un volum să fie viu, să trăiască!”

Lectură plăcută.

În articol, cu acordul scriitoarei, sunt prezentate poze și din arhiva sa personală.