„Unii oameni lasă urme pe unde trec. Dâre luminoase după care alte suflete se pot ghida la răspântii.”

Omul. Viața. Amintirile.

Omul se naște și trăiește.
Toate clipele trăite de el îi alcătuiesc viața – cu bine și cu rău, cu momente frumoase și interesante sau triste și mai puțin plăcute.

Dar „E mai bine să fii detestat pentru ceea ce ești, decât să fii iubit pentru ceea ce nu ești.” André Gide

Dar toate, trecute fiind, se transformă în amintiri care îl reprezintă.

Amintirile…
Ce sunt astea? Cum sunt ele? Cât de importante sunt și cum pot fi toate acestea păstrate în memoria noastră (dacă ne dorim acest lucru) ținând cont de faptul că evenimente, odată cu trecerea timpului, sunt tot mai multe și mai multe?

Și atunci în ajutor ne vine jurnalul.

„Am scris în jurnal
Când am ajuns acasă
Am scris doar atât
A fost o zi frumoasă…”

Acele însemnări înșirate pe filele unui caiețel frumos aranjat, care prezintă o schiță a evenimentelor petrecute de zi cu zi și care la momentul potrivit ar putea servi ca o „fișă de cheat” pentru scrierea unui volum, transformând un simplu om în protagonistul unei cărți.

Tocmai așa Issabela Cotelin a devenit autoarea și protagonista volumului său de debut „Macii sunt întotdeauna roșii”. O frumoasă confesiune, redată prin cuvinte simple și mesaje sincere luate din jurnalul unei adolescente. O depănare a amintirilor – a momentelor irepetabile – cu note de fericire, tristețe, ironie și bun simț.

Copilăria și adolescența – perioade unice din viața fiecărui om – perioade pline de bucurii și ștrengării, chicoteli dar și responsabilități, fiind „acompaniate” de ani de studii.

„Macii sunt întotdeauna roșii” este povestea Issabelei, începând cu anii de la școala generală, din 1981, pe când avea treisprezece ani și până în 1994.

Parcurgând cartea rând cu rând „intrăm” în viața Issabelei unde, alături de ea, trăim „timpul”:
⏳ timpul dedicat studiilor și cel de vacanțe;
⏳ timpul întâlnirilor cu prietenii și perioada „celor trei mușchetari”;
⏳ timpul pentru fotbal și „șuturi virtuale”;
⏳ timpul ploios și invadarea gândurilor,;
⏳ timpul despre dorințe și neîmpliniri (cu ironie);
⏳ timpul scrisorilor cu timbre și al vorbelor despre nimicuri;
⏳ timpul când se „număra stelele și frunzele moarte căzând pe alei”;
⏳ timpul de prietenie și/sau cel al dragostei;
⏳ timpul primului sărut și al deosebitelor „sertare ale inimii”;
⏳ timpul de „păpușă dulce” și cel de „păpușă stricată”.

O confesiune cu multe „De ce?”-uri și multe „Despre”.

Despre poezie și poet:

„[…] un poet poate face din gri o culoare. […]
Nu cred că o poezie poate fi înțeleasă deplin. Cât de grotescă îmi pare analiza unei poezii! De-aș fi critic literar, aș lăsa să curgă pe lume valuri de poezie, de orice fel, de orice om; nu le-aș ucide, despicându-le. […] Nu criticul, ci cititorul e comentatorul unei opere. Nu cuvintele mari și simandicoase îi ajung la suflet, ci cuvântul acela simplu, ieșit dintr-un alt suflet de om. […] Poate că, în loc de multe nume și puțină poezie, ar fi mai multă poezie și mai puține nume.”

Despre două prietene:

„Nebunia mea e statică, pasivă, drumul dintre gând și faptă e de nestrăbătut. Nebunia ei e dinamică, năvălitoare, gândul se traduce imediat în fapt, până și plictiseala ei căpăta nuanțe vulcanice…”

Despre regulile nescrise ale vieții:

„Cum se pot lega uneori lucruri în defavoarea noastră, fără ca noi să contribuim cu ceva la ele […] cum interpretăm de cele mai multe ori ce vedem, fără să facem cel mai mic pas dincolo de aparențe.”

Despre tristețe și durerile reale ale sufletului de copil:

„Plouă, părinții mei se ceartă iar și eu iar sunt tristă. Îmi vine să iau ploaia de mână, să-i zâmbesc amar și s-o rog să mă lase să plâng în locul ei.” […] Am șaisprezece ani. Și nu vreau să mai cresc. Vreau să rămân veșnic copil. Vreau să fie mereu ca pân-acum. Să iubesc mereu și să fiu iubită. Să nu mai sufăr niciodată. Să nu-mi mai reproșeze nimeni nimic. Să nu mai fiu tristă niciodată. […] Tristețea aceea, mai dureroasă decât toate, care nu-ți stoarce lacrimi – căci lacrimile, cu timpul, se usucă – dar care îți sapă în suflet un gol enorm pe care anii nu-l mai pot astupa.”

Despre relația deloc ușoară a diferitor generații:

„Ce greu devine actul de a trăi! Se ascute lupta de clasă. Adică conflictele dintre mine și părinții mei, care pretind tot mai des că ei mă înțeleg pe mine, dar eu pe ei – nu.”

„E o rugăminte în eter către toți părinții, cât timp mai au, indiferent de problemele lor de oameni mari, o fărâmă de iubire pentru copilul pe care l-au făcut. Nu trebuie să își sacrifice viața personală pentru el. Ar fi suficient doar să-i rămână aproape, măcar din când în când sau măcar la nevoie. Să știe unul de celălalt. Pentru că altfel lasă în urmă un suflet ce-și va căuta tot restul vieții părintele absent în cei din jur și nu-l va mai regăsi niciodată.”

Despre sfaturile primite:

„[…] orice știi, să știi doar tu și pământul pe care calci […] și cu cât iubești mai puțin, cu atât ești mai fericit.”

Despre dragoste amară:

„Când iubești, ar trebui să iubești în fiecare clipă a vieții tale, nu numai când n-ai obiectul iubirii. […] Concluzia – aceeași de când mă știu: toți sunt o apă și-un pământ și nu cred că mai există nici dragoste simplă, darămite una ideală.”

Despre Issabela:

„Eu caut iubirea ideală!”

„Macii sunt întotdeauna roșii” este o biografie plină de emoții și mesaje.

„Natura lasă mereu în plata Domnului și buruienile și trandafirii, iar macii ei sunt întotdeauna roșii și cresc numai în câmp liber și la căldura zilei.”

Cartea o puteți cumpăra (momentan doar de la autor) făcând clic pe oricare poză din articol .

❤ Lectură plăcută! ❤

În articol, cu acordul scriitoarei, sunt prezentate poze și din arhiva sa personală.