„Gândesc deci exist!” (Descartes).
Corect spus „exist” și nicidecum trăiesc.

„Odată cu corpul, mi-am pierdut și lumea”

Cum ar fi să poți „repara” un om ca pe o păpușă stricată, sau, dacă este nevoie, să îi înlocuiești cu ușurință careva „detalii” – „Hopa” și e gata.

Eu, la început, am privit (ceva timp în urmă 😀 ) filmul bazat pe evenimentele expuse în carte , iar acum am decis să citesc și cartea. Deosebiri de acțiuni, desigur, sunt careva, dar m-au impresionat ambele – filmul prin redarea acțiunilor, iar cartea prin metoda ușoară și interesantă de scriere a lui Beleaev.

Acțiunea de bază se desfășoară într-un laborator medical, unde un profesor și asistentul său lucrează asupra metodei ce ar „face”, cumva (artificial), ca organele din corp să-și păstreze funcția vitală de sine stătător, chiar și după moartea omului.
Ar putea oare medicina să evolueze într-atât?
Ar însemna asta, oare, că ar birui viața asupra morții?

O poveste despre oameni duri, ciniși, invidioși, care visează la glorie și recunoaștere (chiar dacă nu o merită), care se vrea „stăpân al lumii” cu orice preț și cu sânge rece înaintează spre realizarea visului său, chiar dacă prețul este vieți omenești.
O istorie în care avem parte și de oameni blânzi, onești, care se văd mai degrabă morți, decât încălcându-și principiile corectitudinii.
O lucrare despre oameni deștepți, dotați cu o minte ageră și gânduri bune, care cu drag își dedică tot timpul său pentru a ajuta omul.
O scriere în care avem parte și de o dragoste sensibilă și firavă.

„Capul profesorului Dowell” este o istorie fantasy cu tematică medicală, nițel detectiv și, desigur, ceva de dragoste, în care ne sunt împărtășite părerile despre aprecierea la justa lor valoare a adevăratelor bogății pe care omul le deține dar nu le apreciază, decât doar, după pierderea lor, dar și despre fericirea de a trăi și nu a exista.

Lectură plăcută!

În articol sunt prezentate poze din google.