Issabela Cotelin – „Viața mea e ca o carte”

Pot să-ți răspund cu o poezie inedită? Pentru că și eu mă mai întreb din când în când.

Cine sunt eu...?

Sunt tu
Și tu
Și tu,
Sunt vorba care tace,
Tăcerea care spune nu.

Sunt fiecare dintre voi
Când ați urlat, cântat, trădat,
Mințit, iubit sau mângâiat,
Pe fiecare-n parte
V-am adunat
În carte,
În vers sau rând
Sau, printre rânduri,
Doar în gând.

Sunt fiecare dintre voi în parte
Pe orice filă din oricare carte.

eram mică și atât. Și tare bine era. Am fost un copil fericit în cel mai propriu sens al cuvântului până am intrat la școală și, implicit, în viața socială. Dacă aș vrea ceva înapoi din tot timpul vieții mele, aș vrea doar anii aceia în care eram mică. Cei șapte de acasă.

Acela de a scrie. Nu a fost să fie atunci, dar e acum.

De când le-am învățat.

Pe la zece ani, așa cum am și spus în primul meu roman. De ce…? Pentru că viața începuse deja să mi se pară mai mult decât pașii pe care îi punem unul înaintea celuilalt ca să ajungem fizic undeva sau vorbele schimbate între noi, ca să umplem un spațiu oarecare.

cu mine. Lumea mea începe și se termină cu mine. Ca și a ta și a oricui. Între timp, lumile noastre se intersectează și unii dintre noi alegem să vorbim despre aceste intersecții. Că-s accidente, ciocniri, ambuscade, drum drept sau cotit, uneori popas binevenit…

Sincer..? Nu mă dau în vânt după primăvară. Nu sunt pătrunsă de renașterea pe care o simbolizează. Prefer toamna, când toate se liniștesc și se așază la un loc oarecum cuvenit – așa le văd eu.

o poezie. O poezie în revista „Restituiri”, a unui poet contemporan mare și bun, Dimitrie-Sorin Pană, cu care ulterior m-am reîntâlnit la diverse festivități de premiere și căruia îi mulțumesc și astăzi pentru creditul literar acordat inițial.

Oamenii din jur. Oameni de o zi, de-o săptămână sau de o viață. Viața însăși. Conexiunile ei, rostul, scopul acesteia, indestructibilitatea legăturii dintre bine și rău. Omul, în concluzie, cu măștile lui dintotdeauna cu tot și, mai ales, fără mască.

întotdeauna, da, pentru că, chiar dacă am aflat ulterior că există și maci albi sau galbeni, eu cred că în mintea noastră ei sunt roșii, într-adevăr, mereu. Titlul este un truism special ales pentru o confesiune cu același atribut, de adevăr subiectiv al sentimentelor, percepțiilor și faptelor prin care am trecut. Un mic exercițiu de sinceritate publică.

este cartea de după „Macii…”, în care, recunosc, am vrut să-mi arăt mie însămi că pot să sar la proza lungă. Să scrii amintiri separate sau disparate, eseuri sau păreri, proză scurtă sau nuvele e mai simplu, tehnic vorbind și presupunând că ai idei și stil. Să extinzi o idee concentrată, să duci personaje și întâmplări legate între ele până la capăt e o provocare. Privind în urmă la „Ehmeya”, îi văd azi cusururi. Dar nu aș schimba nimic, pentru că i le văd din puncte noi de vedere, or ceea ce am avut de spus prin ea nu aș spune altfel nici acum. „Ehmeya” este pentru mine – dincolo de comentariile din cronici literare primite, care au și ele rolul lor, la fel de important – părerea unei femei, alta decât mine, despre viața ei și asta nu aș schimba.

este cartea care m-a împlinit. Mai mult decât orice proză, poezia este partea care iese din mine atunci când sunt obosită, derutată, supărată. O relaxare spirituală, pe care o și luasem ca atare, fără să-mi imaginez că ar putea fi remarcată – nu plănuiam curând o carte de poezii, având în vedere că toată lumea le scrie, dar nimeni nu le cumpără pe ale altora. Mai aveam ceva de spus, dar, ca să nu mă repet, am să trec la următorul răspuns…

e o altă fată, de șaptesprezece ani, care decide, în ciuda întregii lumi, să-și păstreze copilul cu care s-a trezit din neștiință. În carte, evident. În realitate, în exil printre semeni, din cauza prejudecăților atavice, suntem mulți, conștient sau nu. Este și el, pentru mine, tot un fel de roman experimental, în sensul că mi-am modificat puțin abordarea față de romanul anterior – am acordat mai mult spațiu narațiunii, reducându-l pe cel al introspecțiilor personajului principal. Și, din moment ce a fost distins cu un premiu care mă onorează în mod deosebit, se pare că am reușit. Dacă „Ehmeya” e un roman subiectiv, al trăirilor interioare, „În exil…” este opusul lui – un roman obiectiv, al faptelor.

fără ipocrizie sau minciună, mă simt bine. Am fost foarte încântată inițial, ca un copil, dacă vrei, care s-a pomenit într-un joc privit până atunci de pe margine și apoi a început să și câștige la el. Premiile sunt controversate, din câte am remarcat. Că se dau pe ochi frumoși sau bani mulți – iată că sunt o dezmințire întruchipată, din moment ce am luat premii în spații literare unde nu mă cunoștea și nu cunoșteam pe nimeni. Despre ochi frumoși sau bani nici nu se pune problema. Apoi – că premiile nu ar reprezenta… ș.a.m.d. Singurul adevăr aici ar putea fi acela că nu toată lumea interesată poate ști de un concurs anume, dar viața în sine e o chestie de noroc, de ce n-ar fi și-un premiu? În ultimă instanță, un premiu sau o diplomă cu acoperire – nu mă refer la cele exclusiv virtuale, fără antologii sau publicări de texte, sau la cele de excelență sau participare – reprezintă o recunoaștere binevenită pentru oricine.

Ipocrizie sau minciună e atunci când vociferezi că premiile n-au valoare și apoi te bucuri dacă iei vreunul.

sunt câteva conjuncturale și câteva constante. Dintre cele constante, în Convorbiri literar-artistice și Agora Artelor m-am implicat sufletește mai mult decât cât un simplu text trimis, iar pentru Astralis am un mare respect. De asemenea și pentru Arena Literară, unde am apărut consecutiv în ultimele numere. Dar mă bucură orice intersecție unde participanții la trafic se respectă unul pe altul și au criterii și pretenții. Nu repet atributul „literar” după substantivele anterioare, se înțelege de la sine.

a fost încă o experiență din care am învățat mult. M-am risipit și m-am adunat risipindu-mă.  Chiar mă bucur că îmi dai ocazia să spun cât respect editurile care alcătuiesc o antologie pe baza unui concurs sau a unei selecții, deoarece am întâlnit și antologii se intră pe criteriul explicit „primul plătitor, primul… scriitor”. Ar trebui ghilimele la cuvântul „scriitor”, dar nu știu unde e pe tastatură varianta „ghilimele în ghilimele”, ca să o folosesc, iar precizarea e importantă.

Se va bucura, dar nu știu când. Pot să zic că am poezii adunate cât încă un volum, dar și că mai am de lucru la ele. Nu vreau să le dau drumul în lume până nu sunt sigură că au, din unghiul meu, forma cea mai reușită. Prin urmare, habar n-am când. Și e și greu cu poezia pe scările literaturii.

să pot să merg oriunde-mi doresc – și, crede-mă, nu visez să ajung în Dubai sau Bora-Bora. Așa că, până una, alta, îmi plimb personajele.

Acum, sincer, sunt cam încurcată în proiecte mai vechi, dintre care nu toate depind numai de mine. Așadar, în prezent mai finisez diverse scrieri mari sau mici rămase neterminate, mai stilizez, mai corectez din urmă.

mai am, cum spuneam, câteva romane terminate sau aproape terminate și nepublicate – nici eu nu știu exact câte. Aici mergea un emoticon cu „râs”, că tot trăim și gândim în ele, mai nou. Și – nu sunt sigură, dar așa îmi spun acum – cred că o să trec și la sau prin eseistică. Am de spus și păreri directe, nu numai subtile sau sugerate prin glasul diverselor personaje.

le doresc să citească. Lucruri bune – să fie selectivi, pentru că este mare nevoie de criterii și capacitate de selecție. Nu pe mine neapărat, chiar dacă în enunț e „cititorilor mei”. Și, pentru ca să citească, le doresc, în primul rând, să fie sănătoși la minte și la trup și să ignore, cât se poate, vremurile actuale, pentru că nu-i nimic nou sub soare atâta timp cât viața se desfășoară în forma pe care o știm cu toții de când suntem pe pământ.

În articol sunt prezentate și poze de pe net, și din arhiva personală a Issabelei Cotelin, cu acordul dumneaei.