Am deschis cartea și cu „un zâmbet atât de larg pe față încât semănam cu pisica din Alice în Țara Minunilor” am început frumoasa aventură alături de detectiva Iolanda.

Și acum: „Să mă prezint: numele meu este Iolanda Cristoloveanu și am 32 de ani. Prietenii și familia îmi zic Io (simplu, la obiect și mai „modern” decât prăfuitul nume pe care îl târâi după mine de când m-am născut, prin toate actele). Locuiesc în Capitală… Sunt o femeie obișnuită, zic eu. Nu am vreo super-putere, deși mi-aș dori… O, Doamne, cât mi-aș dori! Pe care să o aleg?…
În fine, cât timp mă mai gândesc eu ce fel de super-putere îmi doresc, să revenim la subiect: cum spuneam, nu sunt cu nimic mai presus de cel mai obișnuit om pe care îl vezi pe stradă (exceptând faptul, bineînțeles, că sunt de „n”-șpe mii de ori mai drăguță, ca să nu zic de-a dreptul frumoasă – trebuie să știi uneori când să te oprești din a te lăuda, nu de alta, da` să lași și altora șansa să te preaslăvească…
Sunt o pasionată a literaturii thriller, recunosc, …, dar nu m-am visat niciodată vreo Agatha Christie sau vreun mic Sherlock Holmes (bine mă, bine, ba da! Mereu mi-am dorit să ajung și eu o mică detectivă cu super-puteri de deducție, dar neuronii mei nu au fost de acord cu mine în această privință. Ce să-i faci? Nu le poți avea pe toate – și frumusețe și deștăptăciune brici, și devreme acasă și…”
„Nu știu cum, Doamne iartă-mă, am ajuns eu să joc rolul principal în aventura asta (ba știu: m-a mâncat pe mine curiozitatea), dar trebuie să recunosc că mi-a plăcut la nebunie!” Dar,

„Nu o să pot să pricep niciodată de ce omenirea este atât de atrasă de oribil, de partea hâdă și mizerabilă a conștiinței ființei omenești. De ce dramele și urâtul ne atrag mai rău ca un magnet… În loc să ne utilizăm timpul care ne-a fost stabilit pe pământ, care și așa mi se pare extrem de limitat, cu căutarea frumosului, artei, a fericirii și înțelegerea misterelor vieții, omenirea alege să alerge după drame senzaționale, mocirlos de abjecte și triviale!”

„E viața destul de amară, de ce să beau și cafeaua așa?”

Cum a început totul?

„Era o zi de primăvară,… ieșisem cu flăcăul și cățelul din dotare în parc… 100 de selfie-uri… Ajungâng în fața blocului , observasem… – lume multă ca la solduri la haine, unii care erau îmbrăcați în niște halate albe, parcă ginisem și vreo câțiva polițiști… Ce mai, în fața scării se turna cel mai nou episod din CSI: București! Deja mă imaginam cu un rol obscur (dar de reținut și de efect!).
– … Ce se întâmplă aicea?
– Vai, mămică, vai, ce tragedie! … Ce să se întâmple? L-au căsăpit pe Petrică!
– Ce??? Pe nea Petrică, poștașul? Cine? …

„Multe, prea multe întrebări fără răspuns.”

Și atunci, Iolanta a hotărât să afle ce s-a întâmplat, de fapt, și cine ar fi putut ridica mâna asupra unui biet moșulel poștaș.
Ce a urmat și cu câte s-a ciocnit în interesantul și periculosul său drum de detectivă Iolanta? Dacă numai ați ști…

😵 A cunoscut personaje suspecte, pe care le decsoperi, din întâmplare (mai devreme, sau nu chiar…) instalându-se, bine merci, în cartierul său, în casa ei, ba chiar în scara în care locuia, dânsul fiindu-ți vecin;

😕 A depistat căi corecte, sau mai puțin adecvate pentru a-ți face viața mai frumoasă;

🙁 A povestit despre iubirea care a fost cândva, dar care a plecat pe tăcute, care a fost urmat de un strâns prietenește de mâini și un divorț, dar care a lăsat în urma sa un copil, „împlinirea cu succes a iubirii profunde…”;

☺ S-a lăudat cu căpătarea noilor cunoștințe de cultură generală și artă;

😉 Și-a expus părerea chiar și despre: „Cum să-ți botezi moștenitorii astfel încât să fie cât mai fancy”;

🤩 A aflat cine cel mai bine se potrivește pentru interesanta funcție de „soldățel” cu abilități de neînlocuit, drept „ureche” pentru a fi la curent cu toate informațiile (bârfele) de ultimă oră;

🥰 A vorbit despre dragostea mamei pentru puiul său și despre faptul că copiii adesea ne ajută să înțelegem că viața este unică și trebuie trăită frumos;

💘 Și, desigur, despre El:
„Era un bărbat tânăr (de vreo 30 și ceva de ani… își privea interlocutorii de la vreo 180 și ceva de centimetri înălțime), cu niște ochi căprui ntelișenți și curioși… Eraîmbrăcat într-un costum închis la culoare, având o culoare bleumarin care se mula frumos și deoc exagerat pe trupul lui, fără cravată, vestă sau ceas la mână (și, mai ales, fără verighetă!! Smyley face!)Avea părul nisipiu închis spre castaniu, tuns scurt, nasul drept (de ziceai că era scos dintr-o efigie romană) cu nări bine definite, o barbă castanie, care îi urmărea linia maxilarului și mustața scurtă, ce-i încadra buzele frumoase și pline… Acum înțelegeți de ce mi-o luase mintea de-a nebuna?… și eu , una, eram un pic… dar doar un pic… vrăjită de el!… (Oare pe câți infractori ai reușit să-i dai peste cap cu glasul ăsta, inspectore? Cred că rata infracționalității ”
Domnul Frumușel – Un bărbat frumos, deștept ȘI HARNIC, cu o voce über-potrivită în dormitor, nu e ceva de ratat!!”

Un detectiv relaxant și interesant, ce cu iscusință îmbină  rutina zilnică a unei mămici, proaspăt devenită părinte a unui băiețel drăgălaș, fiind singură și lucrând coafeză, cu marea sa pasiune față de thriller-e.
O poveste presărată cu suficient umor, fine note de dragoste și multă dorință de a descoperi un caz real (sau, poate, mai multe).
Este cartea la care eu cu nerăbdare aștept continuarea.

Cartea o puteți cumpăra făcând clic pe oricare poză din articol .

Ce cărți a mai scris autoarea Laura Stanciu și despre ce sunt ele puteți afla făcând clic mai jos pe denumirea operei interesate.

❤ „” (așteptăm volumul doi în curând 😀 )

❤ Lectură plăcută! ❤

În articol, cu acordul scriitoarei, sunt prezentate poze și din arhiva sa personală.